Sidonia Călin, așa cum singură se definește, este un «artist la început de carieră, deocamdată sunt foarte bucuroasă că pot să creez». Îi aflăm povestea intr-un interviu pentru Gazeta de Spania oferit de Laura Catalina Dragomir.
R: Poți lăsa a mai fi riguros-discretă, asemeni majorității ilustratorilor de carte despre care nu cunoaștem mai nimic? Dincolo de Sidonia normal, care stă cu oamenii, cine e Sidonia cea care face » înainte de dormit» – ul copiilor bucurie?
Sidonia Calin: Îmi este greu să vorbesc despre mine, dar o să încerc, puțin…Sunt o persoană timidă, dar odată ce scap de timiditate sunt foarte prietenoasă. Îmi place foarte mult să călătoresc, să descopăr tot timpul ceva nou. Am o preferință pentru detalii și asta se poate vedea și în lucrările mele. Atunci când călătoresc cel mai mult îmi place să fac fotografii. Fotografiez orice, de la caldarâmul pe care merg, la firele de iarba ce iese dintr-un zid vechi.
Am o slăbiciune pentru decorațiunile de interior. Mereu cumpăr câte un coș de bambus împletit, o față de masă în dungi alb-albastre, o pernă din dantelă sau un șervețel de bucătărie pe care nu mă îndur să-l folosesc fiindcă-i prea frumos. Cred că deja am o mică colecție de astfel de lucrușoare. Îmi place să croiesc, de câte ori am puțin timp liber îmi croiesc singura hainele. Și pentru că până acum am spus doar lucruri pozitive, aș îndrăzni să dezvălui și cea mai mare temere a mea, aceea de a vorbi în public.
R: Cine ți-a crescut miturile, cine-a ținut numele eroilor de poveste până te-ai împrietenit cu ei? Școala tradițională mai des penalizează creativitatea decât s-o trateze cu normalitate.
Școala din păcate nu a făcut mare lucru, dar am avut parte de câțiva profesori, oameni frumoși pe care i-am avut alături atunci când am avut nevoie. Profesoara mea de istorie din școala gimnazială a fost cea care mi-a deschis mintea. Mi-a pus în brațe (la propriu) cărți și reviste de artă.
R: Desenul e o muncă care nu stă în nicio zi. Și cu toate sacrificiile, nu prezintă certitudinile unui viitor mai bun, profesional vorbind, cui îl practică. Ți s-a spus că aperi visuri și nu bunăstare ?
Am crezut de mică în visul meu de a fi artist. Bunicul meu îmi spunea mereu că trebuie să muncesc pentru a ajunge unde îmi doresc. Fără muncă nu se poate. Așa că asta am făcut. Puțin câte puțin m-am construit și mă construiesc ca artist.
Eu sunt la început. La începutul carierei de artist. Încă nu pot vorbi de o bunăstare, deocamdată sunt foarte bucuroasă că pot să creez și sunt tare necăjită când nu am timp pentru asta. Dar eu cred într-un viitor mai bun, sunt optimistă încă.
R: Nu suferi de ostentația studiilor, deși e clar că trăind și pregătindu-ți profesia ai căpătat plurivalențe. Sculptură, fotografie, creație de bijuterii. Puține arte s-au » resemnat». Cu toate astea, e ilustratia de carte pentru copii superlativul la ce poate da artistic Sidonia Calin?
Când eram mică, să fi avut vreo 9 ani, spuneam că vreau să devin pictoriță de biserici. Cumva mi s-a împlinit visul când aveam 17 ani. Un an întreg am lucrat la pictura unui bisericuțe de sat și la un mozaic de mari dimensiuni pentru o alta biserică.
Pe la 10 ani am descoperit designul vestimentar. Până în clasa a douăsprezecea am umplut sute de hârtii cu schițe de haine și accesorii de bijuterie. Cum în România designul vestimentar nu se studiază cum trebuie, m-am îndreptat către Metal, crezând că voi putea face bijuterie. Din păcate sau din fericire nu am făcut bijuterie (căci în cei 3 ani de facultate am făcut doar o singură temă de bijuterie), ci Metal, sculptură în metal. Abia în timpul masterului am reușit să fac bijuterie având și o bursă de studiu la Strasbourg. Dar încă din timpul facultății lucram ilustrație. Erau mici comenzi care îmi completau bursa pe care o aveam și astfel reușeam să mă întrețin.
După terminarea masterului am ales calea ilustrației. Am simțit-o cea mai aproape de mine.
R: Cât a trecut de la » Cărțile Uriașe «? Cât și ce carti au mai trecut de atunci?
«Cărțile uriașe» pentru mine au fost începutul. Acum nu par făcute de mine, stilul meu a evoluat mult. Dar nu mă dezic de ele, datorită lor am luat în serios ilustrația de carte. Am ilustrat poveștile lui Ioan MIhai Cochinescu «Micul venețian» și «Oul care zboară» și poveștile Ioanei Nicolaie «Călătoria lui Medilo» și «Spionul Kme».
Ultima mea carte ilustrată este «Visătorul de visuri» de Maria, Regina României, de care trebuie să spun că mă simt foarte onorată.
R: Îmi amintesc de cineva care spunea că » de când m-am născut lumea o ține-n razboaie». Au nevoie și adulții, rămași fără proprii părinți, să fie preveniți de rău prin poveste?
Fiecare om are nevoie de poveste, fie că este copil , fie că este adult. Este miraculos cum pot fi înțelese lucrurile dacă ele sunt spuse printr-o poveste.
R: Revendici cartea pentru copii, cartea, în general. Poți striga și fără să strigi, arta ta lasă să respire literatura de care este nevoie. Ce crezi despre piața de carte din România, au fost ani în care ai însoțit producție literară autohtonă la târguri europene importante.
Lucrurile încep să se miște și în România, încet, dar se mișcă. Mie mi-ar plăcea să văd mai multă calitate, nu cantitate. În ultimii ani au apărut multe cărți pentru copii, dar nu de cea mai bună calitate. Mi-ar plăcea să se facă mai multe, să se pună mai mult preț pe cultură și educație, dar din păcate nu se întâmplă asta.
R: Ce ilustrator nu-și dorește un personaj căruia să-i funcționeze toate( și public și critică)? E Spionul Kme un astfel de personaj sau e încă devreme să-i vorbim destinul? Cum a început colaborarea cu Ioana Nicolaie?
Ioana Nicolaie înainte de toate este un om deosebit. Este prima persoană (după soțul meu) care a admirat cu adevărat ceea ce fac și asta mi-a dat multă încredere mie ca artist. Până acum am avut două frumoase colaborări și deja ne gândim la cea de-a treia. Îmi place să cred că formăm o echipă faină și că vom continua în formula asta să facem multe cărți pentru copii.
Spionul Kme este o carte la care am muncit enorm de mult și m-aș bucura să fie bine primită atât de public cât și de critică, dar nu pot spune eu asta, eu sunt doar ilustratorul.
R: Realitatea ne ține și insistă timp în care cărțile continuă să ne știe cel mai bine. Cam așa se întâmplă evadările. Începând de la ele totul e posibil. Vorbim de o formă premeditată de pacificare a sinelui când ne gândim la lectură?
Sinele nu se poate împăca doar printr-o lectura, dar lectura face parte dintr-o paletă mai largă de pacificare.Când mă gandesc la lectură, mă gândesc la imagini. Imaginile care se creează în mintea mea după fiecare pagină citită. O bogăție de imagini, un izvor de inspirație. Pentru mine lectura și ilustrația sunt în contrapunct, au nevoie una de cealaltă, sunt în egalitate. Ambele fac parte din paleta de pacificare…
R: Va termina Sidonia Calin fiind de tot adulta?
Pentru a putea răspunde trebuie să mă mai întrebați din când în când, o dată la câțiva ani. Acum vă pot spune că am rămas pe jumătate copil.
Un interviu de Laura Catalina Dragomir
Más historias
OMEN EDICIONES, O NOUĂ EDITURĂ ÎN MADRID, DEDICATĂ LITERATURII ROMÂNE
FOTOGRAFIA CA DIALOG INTERCULTURAL ÎNTRE TINERI (YIP) ÎN MATERA, ITALIA
PROGRAMUL DE FORMARE LTTA NETYOUTH, ÎN BUCUREȘTI