VIAȚA DE CEALALTĂ PARTE A GRANIȚEI. O DUPĂ-AMIAZĂ ÎN CONTROVERSATELE COCIOABE ROMÂNEȘTI DIN PAMPLONA

Prețul de trecere a limitei care separă orașul şi cocioaba este ridicat. Acest lucru ţi se confirmă doar daca arunci o scurtă privire în acest colț din Pamplona, care este o dovadă incontestabilă a unor diferențe de viață imposibil de negat.

Povestea despre vizita în mahalaua românească din Pamplona, în care locuitorii  rămân în afara controverselor sociale…

Ca să ajungi aici, trebuie sa treci prin noroi, să urci o jumătate de duzină de scări care ajung pînă la rutina acestor oameni, originari din România. Este ora 17.10, miercuri, 25 mai, iar pe trotuarul străzii Mutilva Baja, ca într-o piesă de teatru, ţi se prezintă scena…

O cădiţă pentru copii iese prima în evidență. În ea, o femeie tânără freacă o pereche de blugi decolorați. Ridică privirea şi ne zăreşte imediat.

Printre hainele agățate din fața ei, care se usucă în soarele arzător al oraşului, se poate recunoaşte cu uşurinţă silueta unei alte persoane. Acesta este un bărbat care supraveghează munca femeii  dintr-un scaun de plastic, scaun tipic teraselor de vară sau celor cu publicitate mobilă.

Nu este nevoie de mai mult de zece secunde pentru a se ridica în picioare și să ridice mâna. Într-o româno-spaniolă dificil de înțeles, invită jurnalistul să-și continue mersul până la locul unde se află el. Între timp, cu coada ochiului, jurnalistul  o observă pe tânăra care freca de zor pantalonii cu apă şi săpun, după ce a mai adăugat câţiva litri de apă.

Controversele din ultimele săptămâni în legătură cu românii care trăiesc pe acest spațiu din ciment, a dus la plângeri şi solicitări din partea mai multor locuitori din zonă, din cauza disconfortului și condițiilor insalubre pe care aceştia nu le mai pot îndura.

Primăria din Pamplona, departe de a-i ajuta pe acești oameni să iasă din mediul lor insalubru, doar a instalat o «baie» în imediata apropiere a acestora, prin aceasta, spun ei, favorizând condițiile de sănătate ale celor nouă persoane care trăiesc în acest colț. Acest loc aparține în părți egale, cartierului Lezkairu și Clubului de tenis.

Ei sunt Nico si Andreea

Nico nu știe limba engleză şi încearcă să se facă înțeles în castellana, printre mai multe cuvinte care rămân într-o limbă necunoscută. Nu este impresionat de vizita presei şi se prezintă confortabil și prietenos, în faţa reporterilor şi a interesului acestora dacă «totul e bine». «Da, da, bine, bine», spune el.

Repetă de mai multe ori că este de doisprezece ani în Pamplona, perioadă care contrastează foarte mult cu cele câteva zile pe care le are Andreea de când a sosit din țara natală, aşs cum încearcă ea să explice în limba engleză. Sunt soț și soție.

«Mama mea, tatăl meu, soția mea și cu mine,»  spune Nico răspunzând la întrebarea referitoare la cei care locuiesc acolo.

Andrea, care îşi părăsește lucrul la fiecare câteva secunde pentru a participa la conversație, care repetă (numai în limba engleză), că în țara sa a fost «foarte rău, foarte rău, mai bine aici.»  În același timp, el o întrerupe pentru a sublinia faptul că ei nu sunt singuri pentru că în baraca de pe partea dreaptă locuiește, de asemenea, o altă familie: o femeie și fiica ei, care, așa cum spune el, de obicei nu dorm acolo.

Indignarea locuitorilor din această zona la decizia de a păstra aceste cocioabe, contrastează cu dorinţa acestui tânăr cuplu de îmbunătăţire a spațiului în care locuiesc, ei parând să trăiască complet izolaţi de aceasta controversă din capitala autonomă.

Porţiunea de beton, care îi protejează de restul străzii este nucleul a o mulțime de obiecte aruncate unele peste altele părând că poartă o relație aparte între ele. Aparate electrice coexistă cu hârtii și papuci, obiecte din plastic si lemn… «Noi lucrăm cu resturi», spune Nico, în acelaşi timp indicând ușa barăcii. Pe antebrațul drept se observă desenate diferite tatuaje. Amabil, tânărul deschide ușa casei sale și ridică o față de masă de dantelă ce ţine loc de cortină. Apoi se observă că aceasta este cea care separă louinţa în două camere diferite.

În puțin mai mult de zece metri pătrați, două paturi acoperite perfect de cuverturi de pat colorate. Un covor și o masă sunt obiectele care se găsesc în această cameră. «Aici soția mea și cu mine și aici tatăl meu și mama mea», detaliază când separă cele două camere. În partea din care, spune el, este camera lui, ne atrag atenţia un radio, o carte și un telefon mobil, care se află la încărcat cu un adaptor wireless.

În ultimele minute ale vizitei noastre aici, a ajuns şi mama băiatului. Zâmbind la început și încercând să-şi dea seama în ce termeni să delimiteze  vizita noastra de după-amiază,  termină prin a se așeza pe podea şi lovind cu un ciocan, un obiect care părea să fi fost, într-o altă viață, un dispozitiv electronic. Începe să țipe la fiul ei, când acesta ne dă permisiunea de a face poze în interiorul barăcii. Nico râde și ne rogă să nu facem fotografii sau înregistrări video ale casei: «Ea nu vrea, nu-i place».

În acest timp, Andrea, care poarta o panglică gălbuie la ceafă, nu a terminat de limpezit pantalonii. În ceea ce privește apa şi curăţenia, ne explica în limba engleză că «este bine să aibă baie, dar nu se poate face duș».  Mijește ochii către WC-ul din lemn, plasat cu câteva zile în urmă de primaria din Pamplona. Patru anvelope aflate la uşa lui sunt acoperite cu paie și rumeguș…

Cuplul se întoarce să ia aceeași poziție ca și acum exact treizeci minute… Ambii par obosiţi de efortul pe care a trebuit să-l facă pentru a se face înţeleşi, îşi recapătă, în mod natural, rutina. Ne despărţim de ei lasându-i zambitoari si prietenoşi ne mulţumesc. Mama băiatului, care este încă așezată pe podea, înconjurată de fustele lungi, bâlbâie un «La revedere» .

Este la ea acasă. Timpul de vizită s-a epuizat.