CENTENARUL ȘI LACRIMA LUI UITATĂ: ȚINUTUL SECUIESC

Problema autonomiei din Ţinutul Secuiesc, uitată în ultima vreme, este – de fapt – interfaţa unui program de accesare a resurselor României din exterior.

Facem parade și ne paradim în streche. Unii suntem singuri acasă, pentru că familiile ne sunt plecate prin lume, alții suntem departe, pentru că neamurile sau neamul… se află acasă. Ori gagica e în concediu, ori vraciul e ușchit, cu dispensă, la produs, tot prost o ducem, cel puțin din vedere sufletește. Și chiar socio-politic, dacă ne enervăm un pic… Taman așa, de Centenar, ca să nu uităm de ce am venit…

Autonomia nu este și nu a fost problema primordială a cetăţenilor care populează judeţele Mureş, Covasna şi Harghita, aşa cum încearcă unii să ne facă să credem. Această idee face parte dintr-un plan perfect elaborat, cu rădăcini vechi în istoria României, care vizează specularea resurselor economice şi strategice ale ţării, în folosul unor puteri străine. Mutarea acestei discuţii în planul strict naţionalist – afectiv este o dezinformare, o capcană, în care autorităţile române par să fi căzut, cu sau fără bună ştiinţă.

Planul ocult care vizează accesarea resurselor româneşti nu este o noutate. Primul care l-a sesizat a fost Mareșalul Averescu, dar, ca de obicei, cine privește bine trebuie orbit. Lucrurile au evoluat și în acest sens, îmi permit să citez câteva pasaje dintr-un raport german ce poartă data de 4 noiembrie 1940 şi care stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste, la două luni de la fuga Regelui Carol al II-lea. Documentul a fost desecretizat şi poate fi găsit la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523, cu titlul: „Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile sunt clare: O colonie furnizoare de materii prime şi de forţă de muncă”.

Iată câteva pasaje din acest document, menite să sprijine cele afirmate mai sus:

”România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi total diferite.Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental – asiatice.

Încă din secolul al X-lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”.

„Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. (…) Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX – XX s-a reuşit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei.

De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi, care nu aveau nicio legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În zona Ținutului Secuiesc, românii nu există sau dacă există, sunt manevrabili.

În cercurile românilor aduși aici ca forţă de muncă, în urma contactului cu mărcile de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental – slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. (…) Ar trebui ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat”.

Iată, aşadar, cum stăteau lucrurile, cum ne vedeau alţii şi câtă dreptate aveau. Vremurile s-au schimbat, dar situaţia rămâne aceeaşi. Dominaţia economică nu se mai face cu „parul” ci cu discursuri meşteşugite. Care sunt, însă, resursele de care se bucură acest „ţinut secuiesc ”, pe care l-am uitat, dar la care tânjesc alții?

După căderea regimului comunist, această zonă a cunoscut, ca și restul României, un deceniu de instabilitate şi de profund declin economic, consecințe provocate de o administrație defectuoasă şi de lipsa unor reforme structural, în contextul unei tranziții lente.

Trebuie reţinut faptul că în cele trei judeţe constatăm o prezenţă mai mare a firmelor ungureşti decât în restul ţării. O ramură tradiţională este agricultura. Prin poziţia sa geografică, aşa zisul „ţinut secuiesc” reprezintă o zonă de intersecţie a mai multor magistrale de transport, care leagă nordul de sudul Europei și vestul de estul acesteia. Pe de altă parte, reţeaua de transport asigură legătura între reţeaua de transport comunitară şi cea a statelor necomunitare vecine, din Europa de Est şi Asia.

Dincolo de anumite diversiuni de ordin naţional(ist) create din interior şi din exterior, zona secuimii reprezintă o mină de aur pentru oricine are acces la resurse. Aceasta este, de fapt, adevărata miză a frământărilor, care deocamdată mocnesc, iar conducătorii ţării dorm pe perna realității. La fel se întâmplă şi cu unii „cărturari”, în fapt nişte troglodiţi care se pretind istorici „moderni” şi care, de fapt, slujesc (cu sau fără voia lor) interese străine. Probabil, aşa cum au stat lucrurile în majoritatea momentelor cruciale din istoria României, ne vom trezi din nou şi furaţi şi cu banii luaţi. Ba mai mult, vom fi spălaţi pe creiere cu acceptul nostru şi vom afirma că „aşa trebuie să fie”…

Un editorial de Andrei George Dicu