LA VIRGEN DEL PILAR

Sărbători, Pilar… vânt și soare, soarele fierbinte de pe cerul Spaniei și lume nesfârșită, lumea la această mare sărbătoare e special împodobită, port divers, port popular… veșminte bogat cusute cu flori, cusute cu fir de aur și bijuterii și amulete cu chipul Maicii Domnului, Columna în jad,  Isus răstignit în mici medalioane…

Flori, coroane de flori, revărsare de parfum, lumină și umbre, un fel de febră aproape mistică. Privesc uluită procesiunea de pe balconul apartamentului meu, e întâia pe care o văd, întâia procesiune la care asist, și-ți vine să spui o rugăciune, și ai vrea să-ți atingi sufletul, să cercetezi fiecare bucățică din el, și atunci îi spui  Dumnezeului tău, Doamne, îmi este inima bolnavă și te cutremuri și-i ceri ajutor, alergi și cazi în genunchi și te ridici și ai vrea să evadezi din lumea reală, și să-i vorbești  Lui, așa  cum îi vorbești unui prieten apropiat, dar sunt clipe, zile în care nu poți s-o faci… din stradă,  vecina mea Rosa îmi face  semn să cobor, râde, e veselă, de obicei e morocănoasă, are complexul femeii nespectaculoase, deși nu lasă să se vadă.

Toamnă… Cerul albastru, singură acasă, îmi fac o cafea, deschid o carte, iau alta, o deschid la întâmplare, «Te-am privit mergând și pasul tău greu de oboseala de a trăi, seamănă cu mișcarea unui pendul epuizat» și mai departe, «Ce este omul și viața sa pământească, dacă nu o picătură de iubire divină căzută într-un trup».

Citesc, întorc foaie după foaie, ”Ignoranța Înstelată” de Gustave Thibon, îmi place atât de mult, și-i iubesc slova și-l iubesc pe el cu smerenie și citind din el, ceva mă doare, cineva îmi șoptește cuvinte, cuvinte pe care nu le înțeleg și-mi strâng tâmplele între palme, mi le masez, fug în salon, iau ”Cartea Psalmilor” primită de la părintele Pandrea, școlit la ”Propaganda  Fide” de la Vatican.

Citesc doi, trei psalmi și ceva se mișcă, freamătă în mine, și mă uit în jur și-mi spun cu glas tare, simplul fapt că exist, vine de la Dumnezeu, Dumnezeu există și Dumnezeu e în adîncul meu și-mi cuprinde  trupul, și-mi cuprinde sufletul, e bucuria întregii mele făpturi. Pentru mine, El este Totul, este scânteia divină despre care vorbește Sfântul Augustin în ”Confesiuni”, și când pot mă izolez între cei patru pereți, mă rog cu gândurile mele, cu vorbele mele, cu pumnii strânși și ochii închiși.

Refuz să merg în lume, refuz biserica când e aglomerată, merg doar atunci când pot să fiu singură cu Dumnezeu… icoane, lumânări aprinse, eu și El.

Mă instalez din nou pe balcon, tot ce se consumă în fața ochilor mei seamănă cu un vis, și mi se pare un vis, un vis din care mă trezesc și vreau să fug în soare, în vânt, în cer, să-mi caut rugăciuni,  și rugăciunile acelea să fie numai ale mele, ale gândului și cuvântului meu… și de acolo să cobor în vântul subtil,  adiere de vânt abia simțită care se plimbă delicat prin părul tinerelor fete,  păr negru, buclat, fete care râd, își șoptesc cuvinte, își fac cruci după ritul catolic, își mângâie fustele plisate, măgulite de culoarea portocalie sau roșie ca un apus de soare.

Le privesc zâmbind și nu rezist tentației… stau și aștept căteva clipe, mă îmbrac în fugă cu ceva potrivit sărbătorii și cobor cu respirația tăiată, vreau să ajung în stradă, vreau s-o prind pe Rosa, vreau să ating vântul, vreau să privesc soarele, să  iau totul în mine  și-mi dau drumul ca într-un abis, cuprinsă de o chemare irezistibilă.

Primii pași îmi biciuie nerăbdarea și nu știu sigur la ce mă gândesc, simt că în viața mea crește ceva, și ceva prinde substanță, e ca atunci când mi-am agățat jacheta de un vreasc, grăbită să-l iau pe Enrique din parc, să-l duc la o onomastică, și cu el de mână m-am oprit la un colț de stradă… de undeva se auzea recviemul lui Mozart.

Nu mă puteam mișca, ascultam… Mozart și Viena, oraș cu flori albastre, acoperișuri purpurii… După aceea multă vreme am auzit numai sunete, numai acorduri triste, dar atunci le-am simțit altfel. O poartă trântită m-a făcut să-mi revin și să merg mai departe cu copilul de mână.

Mă opresc, digresiuni, mereu digresiuni, fărâme de amintiri vechi, dar atunci priveam în jur și mă întrebam, oare ce se petrece în sufletele acestei mulțimi venite de la sute, de la mii de kilometri, cu siguranță cuvântul Dumnezu, Isus și Fecioară se afla în inimile lor…

Să crezi, să-ți asculți tremurul glasului din tine, și eu într-o vreme credeam atât de puțin, îmi simțeam necredința și necredința mă durea, îmi sfâșia sufletul și-mi simțeam păcatele, păcate grele, și în unele nopți înainte de a adormi mă întrebam ce să fac, ce să fac Doamne cu mine, ce să fac ca să cred?

Și acum  am lăsat în urmă umbrele și nălucile, amarul și veninul, și merg cu pas leneș alături de procesiune, merg spre Pilar și văd chipuri pioase, îngândurate cu pioșenie pentru rugăciune, rugăciune dăruită Ei,  Fecioarei Maria, dulce fruct, vrăjită licoare, și acum o simt și eu, o am în mine,  și mă rog  Ei, Mamă și Femeie, Femeie Fecioară…

Orașul fremăta de mulțime și mulțimea rămînea în noapte până în aproapiera zorilor, și spre amiază aceeași mulțime blândă, gălăgioasă, și vrăjită de muzică, de soarele revărsat peste ea, își continua drumul spre Sfânta Fecioară, spre Pilar… Și cuvântul Fecioară și cuvântul Pilar, se revărsa tainic spre Ea, ajungea la Ea, la florile care o îmbrăcau, la florile care o cuprindeau și-o înconjorau… flori de toamnă în toate culorile, crini maiestuoși, și tainici trandafiri, în mâini de fete, în mâini de copii, și cuvinte, frânturi de cuvinte, cuvinte suspendate în aer, în vânt, în soare, îngropate în  nori, în bucăți de nori, în mișcarea lor leneșă pe cer, pe apele albastre, bătând în violet… și în râul Ebro, în curgerea lui nesfârșită…

După nopți nedormite începi să-ți ordonezi impresiile și privești totul altfel, orașul, râul, sărbătoarea, și le primești alături de tine, de bucuria, de gândurile și de rugăciunile tale și din când în când le arunci priviri pe furiș și le vezi tristețea, le vezi oboseala diurnă și ai vrea să inventezi un pretext, ai vrea s-o faci să dispară, să-i eliberezi de ea și să le cauți un loc, un adăpost în care să se întindă, dar nu găsești formula și pentru că începe ploaia și tu pleci cu gândurile tale, cu apa care îți pătrunde până la piele, pănă la oase… trebuie, trebuie să pleci să-ți cauți umbrela, umbrela uitată la Helios când te-ai dus să-l iei pe Enrique de la tenis.

Plouă, și ploaia de azi degajă un parfum dulce, venit odată cu Pilar, și eu, alergând, construiesc vise și-mi vorbesc singură, și ploaia îmi spală obrazul fierbinte, șuvițele lipite de frunte, rămășițele unui breton de pe vremea adolescenței.

Îmi plac diminețile, diminețile cu ploaie, și-mi place orașul, orașul pustiu și încremenit în scurgera veacurilor, pare imens și-mi închipui niște concerte în piațete mici și rotunde, cu înregistrări de ploaie, de tunete și de vânt în rafale…

Trec peste podul lung cât lățimea râului Ebro și pasul îmi devine tot mai leneș deși ploaia a devenit torențială. Întotdeauna am fost fascinată de ploi și ninsori și-n același timp iritată, agresată de ele. Poate de aceea privesc mereu lumea din depărtări.

Sosesc la Helios cu hainele îmbibate de ploaie și spun senină, le spun pe zâmbet: Bună dimineața domnilor… vă rog, o umbrelă, mi-am uitat umbrela aici. Nu, nu asta verde, nici neagră, nici albastră, e una bej spre roz, îmi luminează fața. Am cumpărat-o din Barcelona, cu siguranță era cea mai frumoasă umbrelă din oraș. Mulțumesc, deschid umbrela și plec.

Prin ceața ploii se strecoară un soare blând, pregătit pentru pelerinajul gata să înceapă. Pilar așteaptă, Pilar nu doarme niciodată…

Ora zece, cerul e transfigurat, proaspăt, stălucitor și viu, de parcă nici nu ar fi plouat, atmosferă înviorată, fără impurități…. Străzile vuiesc, deasupra păsări, păsări albe, aripi desfăcute, și vânt, și muzică, și râsete, și rugăciuni, rugăciuni spuse în gând, spuse șoptit, și Maria, Prea Sfânta Fecioară Maria ajunsă în trup, înainte de Înălțare, la Cezaraugusta (Zaragoza), după o anumită tradiție, pe 2 ianuarie, anul 40 d.C…. Imagine sacră și Sfântă, Zeiță și Femeie Binecuvântată… omagiata, grațioasa, sfioasa Fecioară în alb, apărută Sfântului Iacob, și ca semn al trecerii, a vizitei Ei, a lăsat o columnă de jad (în spaniolă Pilar), făptură eterică, de ceață și splendoare, o îngrop adânc în mine… Și Sfântul, Sfântul Iacob, mistuit de adorație și credință, a construit o capelă pe malul râului Ebro.

Am ieșit din nou din casă, afară soarele strălucește și eu privesc, alunec neobservată pe străzi, pătrund într-un pasaj cu nume extravagant, șchiopătez ușor și mă doare piciorul la încheietură. Ieri fugind după Enrique, rătăcit în puhoiul nesfârșit de lume, mi-am luxat glezna. Străzile emană un parfum, o atmosferă de bună dispoziție, de sărbătoare.

Cu umbrela în mână înaintez încet, aproape strivită. Îmi ridic privirea spre ceva imprecis, un fel de pânză sau poate tablă, care acoperă ferestrele a două clădiri. Neatentă îmbrâncesc pe cineva, mă lovesc de cineva.

– Draga mea, fii mai atentă, îmi poți sparge capul cu ceea ce porți în mână! Spun pardon, pe străzi sunt dezorientată, plutesc, am capul în nori, vă rog să mă iertați.

Doamnă, spun doamnă, pentru că era o doamnă, pur și simplu o doamnă, a zâmbit surprinsă de politețea mea. Avea cel mult 30-35 de ani și un chip ca dăltuit  în piatră, dar atât de palid, de epuizat, de obosit. Pe umeri  o pelerină amplă dintr-un material subțire, de culoare neagră… de sub faldurile bogate nu-i puteai ghici slăbiciunea…

M-a privit lung, întrebător, cu ceva straniu în ochi și după o clipă mi-a întins palma, o palmă uscată și rece, cu degete lungi, îngrijite și strigând aproape, ca s-o pot auzi:

– Vino și tu cu noi, suntem mulți, cu tine vom fi și mai mulți, ne vom ruga împreună, am nevoie de rugăciunea ta…şi râzând într-un fel sarcastic îmi cuprinse umerii.

– Sunt bolnavă, foarte bolnavă, am trupul și sufletul osândite la moarte… abia aștept să ajung în fața Imaculatei, să mă rog… dacă voi putea…

Imi transmitea un fel de fluid care mi-o apropia, trezea în mine o senzație dulce, diafană, îmi venea s-o iau în brațe, să-i șoptesc cuvinte, să-i spun lucruri care s-o bucure.

– Ai mai fost vreodată la Pilar?

Nu…am clătinat capul a negație.

– Am visat-o, am visat-o pe Pilar, chip alb și delicat, aproape ireal… pe umeri purta o hlamidă imperială, din cel mai strălucitor brocart roșu îmbinat cu toate culorile  apusului de soare… pe cap o  imensă coroană din aur masiv, încrustată cu pietre nestemate, briliante în toate culorile, diamante, safire, ametist, rubine, unele mici cât bobul de orez, altele cât bobul de mazăre…

Am îngenuncheat la picioare Ei, martiră, smerită în rugăciune, și din ochii Ei, smaralde verzi, îndreptați spre mine, ieșeau scântei, un fel de fulgere care mă  luminau.. . Nici un cuvânt, nici un gest, dar magia făpturii Ei a rămas în mine, o port cu mine oriunde m-aș afla…

Descrierea visului, coroana Fecioarei, m-a dus cu gândul la coroanele reginelor noastre, la formele lor de pe vechile fresce românești și o asemănare uluitoare cu Reginele  noastre: Regina Elisabeta, Regina Maria.

– Fragilă în vis, mă simțeam pierdută, așa cum mă simt și acum, și durerile astea care nu încetează deși sunt la capătul drumului… scumpă mea, am metastaze osoase.

La începutul durerilor scoteam doar gemete, gemete de animal bolnav, bolboroseam silabe neîntregi, îmi mângâiam locul gol al sânilor, apoi am început să strig și să blestem, să mă blestem pe mine, să blestem ființa mea dispărută, acea ființă căreia îi era imposibil să se mai întoarcă la mine… o să mor, și o repetă sarcastic, ei da, o să mor… sigur că mi-ar fi plăcut să fiu sănătoasă și să mor străpunsă de un pumnal de Toledo, și în urmă șuvoaie, râuri de sânge și după moartă, prima zi liniștită, prima noapte linișitită.

În tonul ei, răsuna ceva umilitor, straniu, umbrit de durere, ceva care înfiora și totuși în colțul buzelor decolorate îi flutura un zâmbet amar… Am rugat-o să-mi povestească ceva despre ea.

A privit în jos, și cu palma uscată ca un vrej lipită de frunte, a rămas multă vreme tăcută, apoi oftând:

– Poate ceva din vremea copilăriei, poate ceva din basmele celor O mie și una de nopți…nu, nu asta am vrut să spun… mi-ar place să-ți vorbesc despre altceva și, crispată, ghemuită de durere.

Nu-ți știu numele, inventează un nume…scumpa, mă doare îngrozitor, spune-mi un nume, orice nume, o să fie ultimul cuvânt pe care o să-l iau cu mine acolo sub pământ și o să-i vorbesc, o să-l duc în copilăria mea, o să mă joc cu el, o să ne jucăm și o să frământăm lut și argilă și o să facem farfurii, figurine și amfore și bărci care o să ne ducă pe plaja din  Ibiza, din Mallorca, acolo apa e atât de albastră și transparentă încât se vede mișcarea, fuga, dansul grațios și haotic al peștilor.

Alergă, se ating, se încalecă, se întretaie, mici și șmecheri drăcușori, de toate culorile și te pândesc, se uită la tine și întinzi mâna să-i atingi, să-i prinzi între degete și rămâi cu palma goală.

Acolo e Paradisul lui Dante și ochii Beatricei, și pescăruși, și albatroși, și fluturi, fluturi cu aripi larg deschise, colorate în verde, în roșu, în albastru. Acolo mă jucam în nisipul de aur, și construiam palate și desenam flori, și cercuri largi, și pătrate, și mă deghizam în țigancă legată peste mijloc cu o eșarfă înflorată adusă de mama de la țigăncile unguroaice din Budapesta, unde își petrecea multe vacanțe, și se întorcea acasă cu toată muzica lor, și eu dansam și cântam căntece țigănești și melodii ungurești din Transilvania. Sunt tot ce am auzit mai frumos, au o melodicitate tristă, și doare ascultând-o.

Acolo jos, vom găsi atât de mult pământ, încât o să-l putem și risipi… şi, după o mică pauză, am ceva pentru tine, întinde încheitura dreaptă, te rog, nu mă refuza, e un obict de familie, ceva transmis din mamă în fiică… Ezitam…

– Haide scumpa, nu face fasoane, e pentru tine, te-a așteptat, știa că o să apari, e aur masiv, are 80 de grame, 24 de carate, nu vreau să ajungă în mâna lui Marcos, nu merită nimic, înțelegi?

Mâna pe care a întins-o spre mine tremura… mă simțeam penibil, confuză, nu știam ce să fac, mi se părea prea mult, rușinos de mult.  S-a oprit.

– Am altceva, ceva ce nu poate fi refuzat și chinuit a scos din geanta cochetă de voiaj o Biblie, o ediție rară cu coperți cafenii, uzate, decolorate și mi-a întins-o tremurând spasmodic…Și cu glas încet, ca venit de pe alte tărâmuri: Biblia și, după ea, Unamuno, sunt religia mea.

Am luat-o, am desfăcut-o, abia acasă și acum când vorbesc tremur și-mi curg lacrimi din ochi. Între coperțile ei, am găsit bijuteria și mă simțeam netrebnică și mă simțeam ticăloasă și mi-am pus-o pe încheitura pe care voia să mi-o pună ea și mi-am spus, mi-am promis s-o port până în ultima clipă și să păstrez în mine ochii ei albaștri, gri, verzi, ochi obosiți,  ochi disperați, în care ardea setea infernală de morfină, de drog, și când îmi va sosi clipa o s-o las fiicei mele și ea fiicei ei și apoi altei fiice, un șir nesfârșit de fiice și tot așa până la sfărșitul veacurilor.

– Neliniștea mâinilor mele inventa, căuta forme, le plăsmuia, le dădea viață… Am fost un copil plin de vise și imagini și am devenit sculptor, dar și pictam, culoarea era în mine, era parfumul și nebunia mea și iată unde și ce am ajuns. Mă trag dintr-o familie de nobili, dar toți s-au stins de timpuriu, măcinați de aceeași boală ca a mea. Mi-ai spus oare un nume,  îl visez?…

Isabel, te numești Isabel, sigur că da… Regina Isabela întâi semăna cu tine, i-am făcut portretul, avea ochi de un albastru adânc, stranii, uneori blânzi și calzi, alteori reci ca o lamă de cuțit și avea în ei toate nuanțele de albastru, de gri și violet, explozie de albastru, și erau expresivi cum nu mai întâlnisem, și aveau poezie și muzică, noblețe și mister…

Am pictat-o, dar am și sculptat-o în bronz.  Sculptam în bronz, în fildeș, în marmură, în jad, am o colecție de figurine în jad, vreau să-ți dăruiesc întreaga colecție… Vorbea în neștire, încerca  să uite, să uite cuvântul boală, cuvântul moarte, simțea nevoia să scape de obsesia lor. Simțea nevoia să devină o ființă vie, să uite de cuvântul boală, de cuvântul moarte…

Pilar, Pilar, striga ea, Pilar o să mă ajute! Isabel, Isa, vreau să-ți spun ceva, ceva ce n-am spus nimănui, Marcos nu m-a iubit, a rămas lângă mine doar pentru bani, pentru avere și confort. Iar după operație, cu trupul doar rană și agonie, fugea de mine… puțin îi păsa că mă durea fiecare oscior, fiecare bucată de carne și mă ghemuiam pe gresie, pe o canapea sau divan și gemeam fără lacrimi și refuza să-mi procure morfina și totul era vânt, tornadă, pregătite să mă ducă. Eram doar un trup bolnav, trup neiubit și eu îl iubeam, îi respiram clipele când se afla lângă mine… îi respiram tăcerea lungă și grea și puținele cuvinte pe care mi le adresa.

El era în mine, eu expulzată din el. Când durerile încetau, îmi puneam fard, deveneam altă persoană și totul era inutil, fugea de mine și când era alături, îl simțeam ca pe un demon. Epuizată, a rămas multă vreme lipită de spătarul scaunului, cu ochii închiși și brusc…

Isa, poate găsești ceva, intră într-un club, într-un bar, acolo găsești traficanți, băieți sau fete, uite banii, nu mai rezist, aș bea leșie, sodă caustică, orice, numai să scap de durere, de micii șobolani care ronțăie din mine…

Isa, nu mai pot, știu că ar trebui să lupt, să plâng, să mai trăiesc o zi, numai una Isa. Dar deja sufletul meu navighează între Paradis și Iad… dă-mi mâna ta Isabel, nu mă lăsa să plec.

I-am întins două pilule de algocalmin, pe care le aveam în geantă. O priveam cuprinsă de spaimă, simțeam cum fiori reci îmi stăbăteau trupul. Cuvântul boală, cuvântul moarte îl pronunța revoltată, fără demnitate, ca pe ceva sau cineva pe care-l simte calcînd-o în picioare, strivind-o.

– Nu mă tem moarte, nu mă tem de ce voi găsi acolo sus, și acolo e ca și aici, sigur că  vreau să trăiesc, sunt încă tânără și ar trebui să trăiesc nu numai azi, ci si măine și poimâne, dar știu că nu e posibil și-mi spun că  fiecare zi în care merg mai departe,  e o zi furată, am furat un an, doi ani întregi și uite ce am în palme și pe față… riduri, fire albe, cuvântul Omega e scris pe chipul meu, și-n mine demență și spaimă și o mare neliniște oricât ascund asta. Dacă aș mai putea fura o lună, două, șase, chiar și cu chinurile acestea oribile, de neîndurat.

Mă uit la ea și spre surprinderea mea nu pare a fi spanioloaică… ochii deschiși și-n ei albastru și gri și verde, ceva stins și totuși crud și viu. Ochi nordici, iar părul blond le dă o tentă de acuarelă.

Femeia aceasta lua, ia cu siguranță medicamente extrem de puternice, dilauden, morfină în doze mari, poate chiar heroină… nu-și suportă durerea.

Deși torturată de ea, părea neobișnuit de atrăgătoare. O priveam cu un fel de încântare și vorbeam, vorbeam și eu în neștire, îi spuneam nimicuri din viața mea. Cu siguranță nu mă asculta, privea undeva în gol, degaja ceva cald și viu, în contrast cu furia și drama în care se zbătea.

Fuma țigară după țigară și era agitată, ceva se îngrămădea în toată ființa ei și brusc, ca și cum ar fi depins de mine, cu capul pe masă, îngropat în palme:

– Îndură-te, am nevoie de morfină, o nevoie teribilă, chiar în clipa asta… și după o pauză, trecând peste teamă, peste umilință, am  bijuterii, am bani, plătesc oricât. Privirea ei exprima decepție, chin, un dispreț profund pentru suferință. Draga mea, poate încerci să mă ajuți, morfina e mama, sora, iubitul, copilul meu.

Era un strigăt de durere și neputință, o neputință pe care și-o exprima prin gestul mâinilor pe care nu și le putea controla, îi tremurau și degetele îi zvâcneau. Era precum cineva care se sufoca, aflat într-o încăpere fără aer și, după o pauză, privindu-mă în adâncul ochilor.

– Isabel, vino să bei cu mine o cafea și mai vedem noi ce.

În  spatele ei a apărut un bărbat tânăr, cu trăsături tipic spaniole. I se adresă cu o ușoară iritare în glas.

– Ajunge Dolores, vino să mergem. Trebuie să te întinzi, Dolores… Dolores, Loles,  Dolores, tradus înseamnă durere.

Mă uitam spre ea, buzele îi tremurau, mușchii feței erau rigizi: ”vrei să mă faci să cred că îți pasă de mine, că ești un soț iubitor, nu-i așa,” întrebă ea, ducând un pahar cu votcă spre buze.

Bărbatul o privi cu ură, îi apucă încheietura palmei, răsucindu-i-o cu toată puterea.

– Ajunge Loles, pentru Dumnezeu, ajunge!

– Mojicule, ticălosule, pleacă Marcos, nu vreau să te mai văd, pleacă odată, nu te suport, pleacă pentru totdeauna. Şi ea, cea bolnavă începu să bea, un pahar, două, trei pahare de votcă. Bea și tu Isa, îți poruncesc să bei!

Am ridicat paharul și am băut întregul conținut.

– Să trăieși scumpa mea, ești minunată, mi-aș da un braț să fiu ca tine. Știi ceva, o să te iau cu mine acasa. Casa mea e mare, o să-ți placă Granada, Alhambra, în  catedrala de acolo e îngropată regina Isabel, Catolica, Regina pictată și sculptată de mine, o să-ți dau bustul ei și când o să mă simt mai bine, o să colindăm împreună Spania… Toledo, ai văzut Toledo, acolo m-am născut, casa mea e în apropierea Catedralei și a muzeului El Greco.

Toledo atrage, și o să mergem și în Barcelona, La Sagrada Familia, Casa Gaudi … Barcelona, Madrid, fără ele viața nu are rost… Madridul, Palatul Regal, Catedrale impunătoare, teatre, monumente, fântâni și fetele și femeile cele mai frumoase din lume, cu păr negru și tenuri măslinii, adevărate creole…

Vreau să beau, am nevoie să beau… votcă, adu-mi  votcă sau morfină, ce-mi recomanzi tu, am obosit să mai cer, deși în mine arde o sete cumplită de drog, orice drog, ele sunt singurele care-mi alungă durerea, durerile, deprimată, cu nervii ruinați, obosise să mai ceară deși isteria morfinei era în ea, mușca și rodea din ea.

Am oprit-o,  i-am luat capul între palme, Loles, Dolores te implor nu mai vorbi, nu mai bea.

– Cunosc cât de cât Spania, am văzut Toledo, Barcelona, Madridul Alhambra, Catedrala cu Mormântul Reginei Isabela la Catolica și a lui Juan și un mic prinț dacă nu mă înșel… Spania e una din minunile lumii… dar te rog, ascultă-mă. Ceea ce faci e nebunie.

Vino să plecăm, am un apartament cochet, are nevoie de mici retușuri, pentru a fi perfect, ne închidem în el și o să bem cafea și coniac… o să ascultăm Mozart, o să-ți citesc poezie și ultimile pagini din Mărgele de sticlă, a lui Herman Hess.

Clătina din cap, nu, nu, nu…

– Nu vreau, nu mai am nevoie de tine și tu ești rea, nu înțelegi că îmi trebuie morfină, îmi trebuie până și în lipsa durerilor. Prin ea totul devine transfigurat, capătă farmec, pupilele mi se dilată, ochii îmi devin strălucitori și simt că sunt cea mai frumoasă femeie de pe pământ”. Mințea, reflex pe care nu-l putea ascunde, lipsa otrăvii o chinuia și încerca mici sireticluri.

M-am oprit, nu mai aveam argumente, i-am întins paharul cu votcă, a sorbit cu lăcomie băutura, a mai cerut unul și încă unul… Îi era cald, a lăsat să-i cadă pelerina pe spatele fotoliului, era îngrozitor de slabă, cearcăne adînci sub ochi și o paloare de ceară a obrajilor supți. Îmi arată brațul, era plin de înțepături. Exista doar cu morfină, dilauden, la nevoie droguri…

– Sunt aici să mă rog, să-i mai cer Mariei o dispensă de o lună, de un an… dacă mi-ar da un an.

Spaima îi desfigura chipul slăbit, pomeții, mască de ceară cianozată. Nu mai rezistam, e meschin, inuman, murdar ceea ce spun, dar uneori te înspăimâtă,  te doare ceea ce ai lângă tine,  îți vine să închizi ochii, să fugi, să nu mai vezi.

– Ajută-mă, îmi simt piciorele moi, nu știu unde să le pun, nu mai pot face nici măcar o mișcare, mâinile îmi sunt mai vii. Își trecu mâinile prin păr…

– Ce se întâmplă, nici un copil nu mai aleargă, nici o pasăre nu ma zboară, soarele s-a transformat într-un nour negru și mă simt împinsă de o forță uriașă, undeva în necunocut. Mă lupt să pun un picior pe pământ și pământul nu mai există, e ca și cum aș avea în față, nu o stradă, ci o mlaștină adâncă plină de noroi.

O priveam îngrozită, femeia din fața mea se transforma, devenea rigidă și un zâmbet hilar, lăsa să i se vadă două rânduri de dinți strălucitor de albi, în contrast cu palidul cianozat al feții. Să ne așezăm din nou, o rog, o implor…povestește-mi despre tine, despre viața ta Dolores.

Își micșoră ochii, încheiteturile i se subțiiau, spuse scâncit:

– Vrei să mă așez pe frunze, pietrișul acesta îmi intră în carne, în coaste și ploaia care nu se mai oprește, mă cuprind apele, mă iau cu ele, îmi cuprind cu palme stăvezii sânii, dar eu nu am sâni, m-au părăsit, au fost aruncați peste pianul negru al mamei și peste goblenul neterminat al bunicii și zbor, zbor peste mese și timpul s-a răcorit și aerul e proaspăt, las sate și orașe întregi în urmă, le șterg de praf și le colorez în verde, în  albastru și negru…

Mă uit speriată la ea, femeia din fața mea, Dolores, Loles nu mai e, trup rigid, zâmbet pe buze moarte,  în jurul nostru s-a adunat lume, unii spun e nebună, alții o privesc indiferenți și pleacă, doar eu cu palma ei rece într-a mea, rămân neclintită. Sunt multe spaime cînd te afli lângă cineva, pe punctul de a nu mai fi, și ți-e frică… nu știi ce să faci nici cu ea, nici cu tine. Ai vrea să fugi și n-o poți face, simți respirația oarbă a pământului care-și așteaptă ofranda.

Printr-un ultim efort s-a agățat de mine, au urmat respirații profunde, apoi un fel de suspine repezi, suprapuse, un geamăt adânc și liniște, o liniște mare, o liniște nesfârșită. Într-un târziu, când o credeam dusă, o clipă, una singură, a deschis ochii, am înlemnit de spaimă, întotdeauna m-am temut de morți, simțeam că mi se topesc oasele, că mi se usucă carnea.

– Isabel, a repetat, Isa, ploaia e caldă și vie, ploaie de vară. Vino cu mine, mi-e frig și mi-e frică singură, vino și tu pe tărâmul crucilor roșii, crucilor albastre și albe. Acolo se doarme adânc și sunt mesteceni și sălcii care plâng… o să fim doar noi și somnul pământului, pământul o să doarmă în brațele noastre, vino… și Pilar, Maria Fecioară.. limba i s-a împletici, topită în timp, preschimbată în nisip, nu mai era decât o fantomă înghițită de pântecele înfometat al morții.