LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR: UN CORP ASCUNS ÎNTR-UN CUVÂNT

«Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate«, o carte ce va vedea în curând lumina tiparului, o carte a ieșencei stabilită în Catalunia, Laura Cătălina Dragomir. Gazeta de Spania își continuă tradiția de a promova talentul autentic românesc.

Vă prezentăm prefața cărtii, scrisă de Liv Cernauți.

«Totul trebuie terminat, de la Geneza care nu se mai sfârșește, la un Dumnezeu care nu se lasă invocat, la un corp care are nevoie de un cuvânt pentru a putea exista:  ”seminţele iniţiale nu ştiau să înoate/ şi aşteptau liniştite şi încrezătoare drumul spre dualitate.” (p.12)

Cuvântul marchează vitalitatea unui început și oferă un chip absențelor. Un fel de genealogie pe invers în care ingredientele caută un corp în care să se fixeze, să găsească un chip și să poarte un nume: „nici măcar nu e vorba de cine a dat mai multă carne în iubirea asta” (p.21),  „ura a împlinit carne în mine”, p.36.

Corpul rămâne drept ultima stație în căutarea unui sens. Cuvântul devine corp, urmează metamorfozele lui și completează Geneza. Dragostea, ca axă a acestei geneze este în centrul textului, a unui text unic, pentru că toate poemele dau impresia ca țes un singur text continuu. Se reiau aceleași imagini într-un singur text care se aseamănă mai degrabă cu câteva notițe aleatorii, decât cu un text construit, este un text care nu transmite un mesaj, ci delimitează un teritoriu. Teritoriul cuvântului: “Graba însă nu ţi-o poate povesti nimeni /e un timp din impuls/ gură care nu mai stă înăuntru/ şi-un «ne-am putea vedea» înflorit.” Dragostea apare drept axă a volumului pentru că face loc cuvântului , cel care scrie se adresează destinatarului dorinței sale, ca în poemul 19.

Adresându-se interlocutorului-lectorului, poeta creează propria sa figură, ca un subiect care nu există dacă nu poate privi: “am aflat că sunt oarbă/când mă credeam mai frumoasă/eu care făceam să le iasă mâini după somn/…/am aflat că sunt oarbă/şi că îmi face bine să mă joc cu papuşile/cele care dorm pe o parte/iubite de toţi cu intenţia de a rămâne/ am aflat că sunt oarbă/unui bărbat îi pupi coaja înainte s-o taie/atâta pâine pentru nimic”. Este semnificativă imaginea femeii oarbe, pentru că a putea privi înseamnă să poți fi privit, echivalează prezenței celuilalt și recunoașterii între cei doi interlocutori, adică întoarcerea din nou la cuvânt.

În această Genealogie în care cuvântul poziționează, numește și dă viață lucrurilor, dragostea apare ca un dialog care dă o voce celui care scrie, și dându-i o voce, îi dă un corp. No este vorba doar de un dialog cu vreun destinatar, ci de un dialog cu propia dorință. Acest dialog se traduce în căutări, coincidențe, plecări și reveniri pentru a găsi cuvântul, adică pentru a fixa corpul.

Dragostei i se opune oboseala care apare în texte drept grabă, lipsă a dorinței ca în poemul 15: “de undeva vine Dumnezeu/doar că graba lui/fiecăruia după cum îi e umbra/şi goală oboseala genunchilor/înainte de luptă, şiretenia şarpelui./…/de undeva vine Dumnezeu/şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă”.

Graba, multiplicarea sunt imagini ale unei lumi fără dorință care este centrată în simbolul oglinzii. Cuvântul are misiunea de a crea, ordona, finaliza această Genealogie și în același timp el fixează obiectele, le oferă un contur pentru că este modul de exprimare a dorinței. Fără cuvânt, obiectele devin oglinzi, o multiplicitate fără conținut, o față fără consistență.

În acest context apare un alt simbol, templul, ca un spațiu marcat de frică care definește relațiile între ființe, poemul 14 ”toti copiii mici se pierd în templu/măcar odată/gustul lucrurilor se păzește pe necălcate/și așteptarea din aer e locul/unde soarta ți se pune departe/poate, simplu, din frica ta./mamele știu să nu întrebe/doar trăind lângă viața.

În viața-oglindă, fără dorință, obiectele se desfac în bucăți, își pierd conturul și în loc de cuvânt, apare privirea. În lumea fără consistență, se invocă lipsa dragostei, a dorinței. Pentru că această dorință este în același timp recunoașterea celuilalt, dorința față de celălalt și recunoașterea acestuia. Fără această dorință și recunoaștere, individul rămâne ca o oglindă, un reflex al acestei Geneze neterminate. Din nou, autoarea ajunge la corp și la cuvânt împotriva “umbrei uitării, moartea”.