Despre Mircea Rusu cunoaștem o biografie. Dintre noi, unii pot proba cu exactitatea unui autograf experiențe proprii care convin. Să întâlnească polemici e pentru intervievatul nostru și un fel de-a se proclama personaj. Am putea însă să îl punem să ne spună adevărul despre sine desi puțin ar mai gesta după istoria-legenda.
Mircea, ai fost cazul excepțional al muzicii romanești de după Revoluție, în 1995 «Omul bun și pomu’ copt» se vindea în peste un milion de exemplare și obținea Discul de Aur. Asta într-o tara a pirateriei muzicale cum era Romania.
R:Mereu ai fost o persoană de idealuri clare?
Mircea Rusu: Da, s-a nimerit să iasă ceva ce nu-mi trecea prin cap vreodată. Ca toți greierii, am avut și eu succesul ca țintă și l-am căutat cu obstinație ani la rând. Și tot negăsind-l, am obosit a-l mai căuta. A venit neașteptat și de dimensiuni nu mai zic. Părea că și câinii-l cântau. Ajunsesem dintr-o nimereală pe pisc și am avut porția mea de glorie. Dacă numim întâmplarea idealuri clare, atunci mi le asum. În realitate sunt un copil al clipei, fremătând în căutarea unui sunet pur al inimii mele. Emoția e singurul resort al eforturilor mele, munca sufletească ce dă noblețe acestei meserii sau cum s-o numi.
R: La ora acelui material discografic începeai succesul de la zero. Fusese rezonabil să ți-o joci cu industria muzicala și să te independizezi alegând o cariera solo?
Mircea Rusu: Vorbim totuși de plecarea dintr-o trupa cum era Compactul anilor ’90-’95. Perioada Compact a fost indiscutabil frumoasă. O experiență cu totul specială, cu doua albume imprimate, emisiuni radio-tv, turnee cu săli de sport pline ochi. Dar nu era succesul meu. Venisem la o masă gata pusă cu mult înainte de băieții care-și croiseră propriul drum, aducător de faimă. Ne-am despărțit în termeni buni și am rămas prieteni. Cât privește industria, era în faza ei incipienta, cam tot de la zero pornea și ea. Cred că ne-am ajutat reciproc. Ea ca ea dar mai ales eu:).
R: » Omul bun și pomu’ copt» s-a trezit la nici o luna de la apariție muzică de umplut stadioane. Nici dacă planificarea ar fi fost genialitatea ta ascunsă și nu ai fi putut să prevezi. Ce înțelegea lumea din muzica ta ca să ajungă să o iubească atât?
Mircea Rusu: Habar n-am. Și nici n-am stat să mă gândesc la asta. Știu doar că am fost una eu și publicul. La fel și acum. Sunt un produs exclusiv al publicului și lui îi datorez tot ce muzica mi-a dat. Altfel prin hățișul din spatele ei, nu m-aș fi descurcat niciodată. Eu am văzut tvr din interior după ’90. Nu mi-am prins nici păru-n agrafe, n-am scris nici cântece agreate. Nu mă pricepeam pur și simplu, n-a fost un act de rezistență sau ceva de genu’ . Treceam prin Dorobanți cu pletele-n vânt și-i priveam turnul impunător ca pe ceva străin de viața mea. Eu sunt doar un băiat care cântă. Și cred că ating inimi, încerc o palidă explicație, unei stări de grație. Pentru mediile muzicale un intrus. Dar știu că sunt unul dintre cei putini primiți în sufletul românesc. Și acolo n-ajungi cu pile.
R: Nimeni nu spune că muzica iți permite să adaugi la realitate însă destul de puțin. Una e că ne punem noi-public și o facem a noastră de juri c-am și trăit-o și alta e cât din Mircea Rusu găsim în versurile și muzica pieselor tale. Pun și versurile pentru că tu ai mers mai mereu pe complet, ești și textier.
Mircea Rusu: Suficient cât după mine să apară ploaie de trupe etno, în goana după succes facil, suficient cât să fiu recunoscut din prima și destul cât să imprim un fel cât se poate de propriu, de distinct în peisajul muzicilor noastre de tot felul. Cum nu prea mai apar la tv, oamenii nu mă mai recunosc după nume neapărat dar după cântece, instantaneu. Și cam asta-i treaba de fapt, să nu fii o simplă freză recunoscută vremelnic pe stradă.
R: Am făcut bine observandu-te. Îmi dai impresia că totul e deja în tine, capacitate eficientă a rădăcinilor.
Mircea Rusu: Acomodat ești în toată tara dar casa e la Band. Casa și inspirația, aș zice. Mircea, puiu’ mamii, hai repede să-ți arat ceva! Stătea în ograda și mângâia primul fir de iarbă al acelei primăveri ivit pe pământ. Părea stingher și fragil sub mângâierea mamei mele. Seara am chemat-o s-asculte un cântec nou ce tocmai sosise-n mine. S-a așezat și i-am cântat și i-am zis că are și nume deja. Cum îi zice m-a-ntrebat. Iarba verde de acasă. Toate mult prea multele mele cântece mi-au venit și-mi vin acasă.
R: Publicul simte că nu i-ai aplicat niciodată distanța prudentă specifică vedetelor. Ar fi și ăsta un motiv pentru care, absentând niste ani ca urmare a implicării tale în politica, te-a reprimit ca pe cel pe care îl știau bine și le lipsea?
Mircea Rusu: Cu siguranță, da! Tot așa cum și publicul mi-a lipsit teribil. Poate de-asta acum concertele mele sunt un fel de șezători în care cânt, le povestesc, le spun bancuri, cântăm laolaltă. Nimic din țâfna și prețiozitatea concertelor ce vor să impresioneze. Ne întremăm împreună sufletele.
R: Impresiile sunt netransferabile, mă limitez să spun că ai piese care mă emoționează. Iar o să zic de » Anii care…»! Ce proiecte ai pentru viitorul 2020?
Mircea Rusu: Niciun proiect, evident. Toate proiectele mele au căzut sistematic așa, ca secerate. Am zis că nu-și mai au rostul doar în punctele incipiente. Reușită în proiecte înseamnă să vii de undeva… Ori eu nu vin de nicăieri :)).
R: O să te implic și te voi întreba despre Florian. E al tău, cântă și unele și unii ar spune că nu i-a mai rămas nimic de parcurs până la statutul de confirmat al muzicii romanești.
Mircea Rusu: «Străzile din București», 32 milioane de vizualizări pe YouTube. Florian e nu doar foarte talentat, e un tip adorabil, cu un umor rafinat. E de râs cu el. N-am nicio îndoială că va reuși deplin și că este apt să-și construiască zidire trainică. Succesul lui ne-a bucurat, firesc, pe toți ai casei. Dar toți vrem mult mai mult de la el, stiindu-i înzestrarile artistice.
R: Ca și fiul tău, vin generații. Și, odată cu ele, lumea devine uitucă de numele mari ale muzicii noastre. Când publicului nu îi mai pasă, unora pentru că nu au avut timp să cunoască și altora pentru că nu mereu ce merita atenție e și ceea ce se promovează, unde plasezi responsabilitatea mediilor de comunicare?
Mircea Rusu: Să zicem c-am surzit și orbit referitor subiect. Sunt bucuros că plouă-n mine cu cântece noi. Ce relevanță să mai aibă pentru mine asta? Să primești cântece în dar e lucrul cel mai de preț. Iar cele care trebuie s-ajungă la oameni, ajung. Indiferent câte obstacole întâmpină, asemeni unui pârăiaș, își croiesc drumul. Și ajung.
R: Resursele financiare limitate ale populației sunt represiunea evidentă a interesului pentru cultura artistică. În ce măsură mai sunt vânzările un parametru al valorii?
Mircea Rusu: În nicio măsură. Laicul și numărul de vizualizări pe yt sunt măsurătorile acum. Ele legitimează. Dar și asta a devenit un loc comun cu care nu am legătură. Comunitatea mea electronica e restrânsă și confortabila. Vin spre cântecele mele cei care au nevoie să le asculte. Mie laicul n-are cum să-mi gireze ceea ce sunt.
R: Ai putea să mă surprinzi și să îmi spui că te vom vedea și în Diaspora românească din Spania! Și așa ne impune multe depărtarea, măcar artiștii să dezmintă că s-a uitat de noi!
Mircea Rusu: O, aș fi bucuros să concertez pentru romanii din Spania! Îi și salut pe toți cu drag și-i asigur că dacă voi primi o invitație, n-o voi refuza. Am cântat mult într-o vreme pentru comunitățile româneșți din Europa și de peste ocean. Întâlniri absolut memorabile! O parte a muzicii scapă insistenței elitiste. E o muzica la îndemăna talentului dar care nu vine să-ți spună nici când și nici unde o poți fredona. QED, Mircea, nu-i așa?
Dara că așa-i!
Un interviu de Laura Cătălina Dragomir
Más historias
OMEN EDICIONES, O NOUĂ EDITURĂ ÎN MADRID, DEDICATĂ LITERATURII ROMÂNE
FOTOGRAFIA CA DIALOG INTERCULTURAL ÎNTRE TINERI (YIP) ÎN MATERA, ITALIA
PROGRAMUL DE FORMARE LTTA NETYOUTH, ÎN BUCUREȘTI