STRIGĂT DE DURERE

Mă doare sufletul pentru fiecare clipă care trece. Mă doare respirația și mă tem de clipa în care se va opri.

Ce se întâmplă cu mine? Kristin e departe, număr zilele, luni, marți, pănă vineri singură. Furnici, fluturi de noapte… Privesc strada, peste tot apă, bălți, a plecat o mașină, o mașină galbenă. Sunt obosită, galben, galbenă, culoare obsedantă. E și o bătrână grăbită, un bărbat în negru, maro, ciorapi stropiți, zdrențe mohorâte și plouă ca prin sită. Iarăși e toamnă, iarnă, luni întregi de griji, program aglomerat, zăpadă, cifre, facturi încărcate.

Frig, greul iernii afară, greul iernii în casă. Iarnă, mereu iarnă, dacă ar trece neobservată. Mă desprind de geam, simulare… Alunec. Talpa cizmelor mele e tocită. Kristin, a apărut Kristin. E într-un grup, cineva spune:

– Haide cu noi, bem o cafea, fumăm o țigară. Răspund anemic:

– Nu pot, e ploaie, ploaie de toamnă, de toamnă târzie, mă doare fruntea, am febră.

– Vino, că-i bine, vorbim, râdem și suntem mulți, îți trece durerea…și eu și ei lângă tine și Kristin și Sasha! Intrăm într-o sală mare, mese îngrămădite, lume multă. Nu, nu la fel ca în gândul meu. Abia aștept să mă așez cu spatele la toți. De fapt nu se uită nimeni  la mine. Cineva cumpără o sticlă de vin, se așează la o masă, farfurii, pahare, o scrumieră, un coș cu chifle. Întinde mâna după ceva, așează totul meticulos.

Gata, întorc capul, revin, privesc fața de masa șifonată, palmele mele se plimbă peste ea, vrea să așeze pe masă frunze, pietre și nisip, stele și cuvinte, cuvinte pentru Sasha și să-i spună, să-i spună în șoaptă: le-am adunat pentru tine, sunt daruri, darurile mele.

– Mi-e cald spune cineva. Mi-e cald și bine spune altcineva. Nu cunosc persoana, persoanele. În dreapta e o fereastră, seamănă cu o vitrină plină de oameni, spălată de ploaie, șiroaie bogate cu apă sălcie care topește, curăță cu degete străvezii, cu degete invizibile. Mă uit în jur, timpul trece greu.

Mai am de așteptat două trei zile, apoi vineri, vineri și Kristin… Alunec de la fereastră, alunec peste copaci și frunze, frunzele lor sunt amare, Sasha e departe…mă risipesc, în văzduh, peste munți și păduri, peste orașe și trotuare, în urma mea totul sclipește curat. Șterg kilometri, orașe întregi, țări întregi, șterg lumea de praf.

Așteptare, timp, și-n el Sasha, amestec de parfumuri, culori, devin și eu colorată, împodobită în verde, gri, albastru și argintiu pentru el,  numai pentru el. Îmi micșorez ochii, mă subțiez, zbor șerpuit peste mese, mâini, picioare, păr, păr în valuri. Ce bine e să zbori! Răcoare, aer proaspăt, totul e nou. Îi ating chipul, îi spun șoptit; nu te-a mângâiat nimeni cu degete ca ale mele. Îi aud respirația și mai departe… Sasha mă auzi? Vorbește-mi, vezi câte daruri am pentru tine…Am palmele pline de daruri și buzunarele tale sunt goale. Și Sasha râde. Sasha îmi răspunde:

– De unde atâtea vorbe? Și-n clipa următore:

– Ești complet nebună. Îl privesc, îl sorb și mai departe, iarăși ma departe glasul lui cald, emoționat:

– Iubesc dulcea ta nebunie, pătrunde în mine, mă încălzește, altfel o văd de departe.

Incorigibil, vântul de toamnă mă coboară jos, tot mai jos peste copaci, copaci triști,  ramuri fără frunze, vârfuri de iarbă uscată. Și-mi venea să-i răspund:

– Am crezut că ai observat ce-ți ofeream; o bucată mare din răsăritul soarelui de pe terasa noastră. Era un dar, darul meu pentru tine în zilele de iarnă, când afară ninge și totul e alb cât vezi cu ochii.Ninge peste lacul înghețat, ninge peste pădurea fără copaci, peste oraș, peste noi. Și zăpada e pufoasă, ne intră botinele în ea. Cred că am făcut un târg bun între noi doi.Asta credeam și printr-o născocire eu îmi transformam bogățiile în zile, zile pe care ți-le dăruiam, zile care-mi zburau din mâini și deveneau zilele tale. Si eu mă simțeam bine ca și cum aș fi scuturat un pom de fructe. De multe ori tu îmi primeai darul cu o nepăsare trufașă, amară și se întâmpla să-mi răspunzi:

– Nu prea am nevoie de acest dar și eu tăceam. M-am obișnuit cu surâsul tău ironic, surâsul unui dandy subversiv, resemnat, puțin distrat, cu tăcerile tale. Înalt și suplu, porți un obraz gânditor și fin, cu privire caldă, dar de cele mai multe ori dezamăgită.

Sasha, uneori îl visez, vorbesc cu el în vis. Fără el nu exist, îmi este inima bolnavă. Devin nisip, ploaie, piatră uscată de soare. Îmi construiec identități false, inexistente, păcate. Născociri, imagini ciudate se rotesc în jurul meu, în mine. Rătăcesc năucă printre mobile vechi, rătăcesc printre cuvinte, iar cuvintele dor, cuvintele ard, cuvintele devin flăcări și flăcările mistuie. Și totul e durere, neliniște.   Uneori intru în stări de incerte nevroze, depresii.

Trăiesc obsesiv senzații de sufocare. Mâinile mi se alungesc, devin palide, reci,  pline de pământ, de cărbuni aprinși și totul e nebunie, o nebunie în care șerpi flămânzi se plimbă pe trupul meu, îmi cuprind mijlocul, își inoculează veninul în carnea, în sângele, meu. Iar după, rămân vietate măruntă, pasăre fără aripi,  suflet care doare, litografie însângerată.

Îmi fac un ceai, deschid internetul. Scrisoare de la Sasha…Am primit scrisorile. Nu știu căte sunt, cinci șase și două mai lungi…așadar funcționează internetul. Eu primesc scrisorile tale și cred că și tu le primești pe ale mele. Îmi scrii despre tristețe, despre prăbușire, despre depresii… sunt aceleași stări pe care le am și eu aici și pe care le voi avea, cred, până la sfârșit. Ele nu depind de nimic exterior, din ele e făcut sufletul meu, e substanța lui și de aceea le regăsesc și-n bucurii, și-n entuziasme. În fond ele sunt noblețea sufletultui nostru. Fără ele n-am fi nimic, n-am fi decât o statistică, un număr între altele, am umfla rândul celor care trec prin viață distilând doar o bunăstare fadă, insipidă și inutilă în jurul lor. Dar câteodată, în mod miraculos, în centrul acestui întuneric se aprinde o flacără care e chintesență de întuneric, e fructul lui cel mai prețios și uneori îi spunem ”Frumusețe”,  alteori ”Iubire” sau, și mai simplu, doar ”bine”.

Fără acest fundal ”nocturn” nu i-am putea vedea conturul, și fără ”spaimele absurde”, fără acea ”lume nebuloasă, întunecată” de care îmi vorbești în scrisoarea ta, n-am mai putea simți nici un dram de frumusețe în câte un peisaj, o carte sau pe chipul cuiva….Sasha.

Stau nemișcată și plâng. Durerea zvâcnește în mine ca o lavă. Cât de mult am așteptat lacrimile acestea. Prin ele ajung la cer. M-am transformat într-o ”Alice în Țara Minunilor”. Poate mâine o să ți-l trimit pe Balzac. Și acum gata, trebuie să mă întind. Cristin, o aștept și timpul se scurge lent și-n el teamă, întrebări  incomode, sentimente…ceva fugit din mine și în final o palmă palidă pe ceafa, pe gâtul meu. Sună telefonul fix, la receptor Kristin, Kristin plânge, Kristin spune printre lacrimi:

– Clara e în stare de comă, nu mă pot întoarce. Kristin continuă:

– Nu putem decât să așteptăm. Clara, atât de tânără și atât de vie. Vorbesc cu mine despre ea:

– Nu se poate, cânta, dansa, juca tenis. Am stat de multe ori de vorbă cu ea. Mersul la facultate, orele de curs. Clara îmi spunea:

– Toate lucrurile acestea le fac cu speranța că totul se va sfârși bine. Surâdea neliniștită; fragilă, fugea de apăsarea timpului. Timpul pentru ea era insuportabil, o strivea. Îmi spunea pe lacrimi:

– Te rog, te implor roagă-te pentru mine. Nu vreau să mor. Mă rugam, ieșeam cu ea la plimbare. Părul blond, lucrat de soare îi flutura pe umeri într-un joc capricios de culori. Pielea arămie de la razele soarelui. Culori care vin și pleacă, așa cum se mișcă cuvintele care niciodată nu rămân în acelaș loc. Și Clara continuă:

– Nu pot râmăne veșnic neclintită în acest prezent. Un prezent întunecat și-n el durere, strigăt de durere… vreau să ies din el, vreau să vorbesc cu cineva, vreau să beau o cafea alături de cineva, chiar dacă știu și știu că peste o lună, o săptămână, o zi n-o să mai fiu. Mi-e dor să ascult un glas necunoscut, să ating un copil, să-i răvășesc părul, să-i sărut mânuțele, să inventez povești pentru el, povești pe care el să le asculte vrăjit. Dar cum să fac asta, cum să le descriu, cum să le dau viață. Totdeauna am iubit copiii, i-am răsfățat.

Doamne, nu mai știu ce vorbesc, mă simt ca după o febră cu dureri insuportabile. De fapt mă doare sufletul pentru fiecare clipă care trece. Mă doare respirația și mă tem de clipa în care se va opri. Peste un ceas, știu, o să mă simt altfel, mă voi construi din nou, voi ieși, sau voi încerca să dorm, să visez, să alung golul, întunericul, moartea care stă la pândă.

 

08.06.2017 Lui Sasha, Gilberta