VIOREL PLOEȘTEANU, POET: POEZIA SE SCRIE PENTRU CĂ A FOST TRĂITĂ

Poetul Viorel Ploeșteanu este la origine teleormănean, dar mare parte a vieții și-o petrece în București, până în 2010, când se va stabili în Dublin, Irlanda, unde va pune bazele, alături de Dorina Șișu, Centrului de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin.

Viorel Ploeșteanu a debutat în revista Literatorul, în 2003, fiind ajutat de către Fănuș Neagu  iar debutul în volum se întâmplă anul următor, cu nuvela Ploaia, apărută la editura Semne, București, 2004, având coperta semnată de Fănuș Neagu.

«Poezia se scrie pentru că a fost trăită. Nașterea ei nu luptă pentru a fi utilă, e o acomodare și-o fidelitate a scriitorului transformat în ghid și companie pentru propria-i viață. Odată ajunsă carte i se accelerează obiectivele, publicul se pune la o palmă de poetul vertiginos-gol căutând să-i facă netede, prin aproximare, intuițiile. 

Există o poezie care stă departe de cititor crezând că neîncărcându-se cu exigențele lectorului obișnuit capătă inestimabilul unei calități: lipsa de accesibilitate a imperatorului. Nu toate propunerile poetice însă își «doresc» un tratament constant-preferențial. Există și dintre acelea care se mișcă inevitabil către cititor așteptând din partea acestuia o conduită activă. 

O astfel de scriitură virtuoasă (coerență și fermă în esență), care de ani buni răspunde la propriul său nume, este cea a scriitorului Viorel Ploesteanu, un fel de a fi în poezie care a fost lăsat să existe așa cum a vrut el. Autorul consideră inadecvată conformarea cu impresia imediată, revendicarea unei ample libertăți de a explora transformându-se în modelul său de rezolvare a problemelor vitale («păstrând numai o potcoavă/ de noroc sau ancoră/ cine știe ce poate ascunde/ o mare necunoscută/»).

Lipsa solemnității metaforelor duce cititorul să trăiască în viața poetului «său», e felul prin care i se ajută «intimitatea» și i se dă dreptul de a cunoaște circumstanțele specifice ale celui ce-a indeletnicit scrisul. Viorel Ploeșteanu știe să aibă răbdare cu fiecare vers pe care l-a scris, a invățat că poezia, ca și dragostea, ți se poate intâmpla fără să te prevină («în timp ce gândurile creșteau/ îmi treceau prin cap ca o transfuzie»).

Cartea scriitorului Viorel Ploeșteanu, rezident dublinez, e un moment «de criză» provocat, o recuperare cu recompensă a emoțiilor, a dorului de carne intinsa («nu s-a mirat nimeni/ și-au zis că totuna e/ atâta timp cât linia/ o tragi în praful drumului/ de-acasă/ «). Dimensiune a misterului și tehnica stăpânită, cuvintele lui Viorel Ploeșteanu pot fi și liniște. Liniște de supărare sau de bucurie («unui cal sălbatic/ lăsat în urmă de-ai lui/ nu-i rămâne decât/ să-și lepede în goană mirările/ stârnind ecouri spirala/ din care să-și facă repere»), liniștea cui nu se mai rostește pentru că deja se știe așa cum și despre ceilalți cunoaște («liniștea a început să prindă contur/ abia când am ințeles că/ scorburile mici din copaci/ sunt simboluri explicite/ de oxigen/«).

Carte născută să creadă cu mersul său în cititori români din mai multe țări europene, » Elegiile întoarcerii» (colecția » Carte calatoare» , Editura Singur, 2017) așteaptă de la aceștia să-și dea seama că încă e posibilă limba română. Pentru că există oameni care-o iubesc și speră de la ea. Cu Viorel Ploeșteanu pe-acolo! «

Un articol de Laura Cătălina Dragomir